Importanta expoziție propusă de Paul Popescu și Vasile Vasiescu ne dă posibilitatea de a fi părtași ai frumuseții sculpturii românești, în permanentă căutare a profilurilor pure, esențiale și elegante: o sinteză formală care uimește privitorul și îl face părtaș al unui eveniment estetic capabil să îl atragă și să îl emoționeze profund. Fără îndoială, un fir roșu leagă experiențele artistice ale lui Brâncuși de cele ale sculptorilor contemporani care au primit mesajul, reinterpretând-i conținutul prin prisma propriului temperament artistic, reluând esența, ținând cont de afinitățile care îi leagă de marele maestru. Analogiile de limbaj și reflecții artistice, mediate de sensibilitate culturală similară se repetă în lucrări, care își mențin totuși, propria lor independență. Rădăcinile comune într-un trecut a cărui cultură invită spre observarea atentă a naturii și contemplarea tăcerii lăuntrice: elaborarea estetică nu poate fi separată, prin urmare, de acești doi factori care fac trimitere la manifestări de energii primordiale puternice și generatoare.
Privitorul este atras de Popescu și Vasiescu în dialogul neîntrerupt între trecut și prezent și devine un participant al sugestiilor senzoriale transmise de lucrările expuse, încărcate de simboluri moderne și tradiționale. În fața lor, va trebui să ne amintim că, după cum a argumentat Brâncuși: ”Operele de artă sunt oglinzi în care fiecare vede ceea ce îi seamănă” și va putea să își rezerve timp pentru a medita asupra semnificației vieții și artei. Totul se va prezenta în acel moment încărcat de o simplitate studiată, capabilă să emoționeze dincolo de așteptările revelațiilor naturii. Dacă ”scopul artei este să creeze bucurie” această expoziție se arată ca o posibilitate oferită nouă, tuturor, pentru a ne putea aminti despre cum ne putem bucura de frumusețea inefabilă a vieții și a manifestărilor sale ascunse precum și pentru a ne oferi posibilitatea de a întâlni misterul impenetrabil al artei, care va continua să ne fascineze și să ne transforme pe noi înșine, în spectatori și oglinzi.
Au trecut deja, iată, aproape cinci ani de zile de când sculptorul Paul Popescu, “vizionar și orgolios”, urmărit de himera propriului travaliu artistic, învăluia parcă într-un abur de vis sălile vechi ale muzeului de artă din parcul târgujian împrejmuit cu statui brâncușiene. Atunci, martori la o paradă sobră și elegantă, încercată egoist de răscumpărarea amplu arhitecturată a ceea ce dă statut stării de zbor, eram invitați să priveghem împreună înaltul spectaculos cu care devora întinderi dezlănțuite vertical, ilustrând într-o manieră clasică memoria ludică a unui viitor desprins din context. Ni se confirma încă o dată opera de mare ispravă a unui sculptor susținându-și cu înverșunare nestrămutata-i încredere în adevărul epic al planurilor lui artistice, deasupra cărora stăruie de-o viață cu dârzenie și cu forță creatoare, inventând în marmură personaje ale căror forme își asumă cu maturitate o desăvârșită autenticitate, marcă a personalității sale fascinată de libertate și de idealul perfecțiunii absolute.
Anul Brâncuși ne prilejuiește în chiar luna martie o nouă întâlnire cu sculptura lui Paul Popescu, de data asta în spațiile generoase ale Muzeului Județean Alexandru Ştefulescu, sub semnul omagiului declarat adus amintirii “părintelui sculpturii moderne”. Întâlnirea de-acum pare a fi expresia nemărturisită a unei răzbunări artistice personale, speranțele sculptorului, persecutat la un moment dat de câteva personaje slujind public fără vreo performanță notabilă memoria locală a lui Brâncuși, renăscând cu și mai multă pasiune, oferindu-ne cu generozitate prilejul încă unei sărbători reușite.
Această expoziție, dăruită urbei nu fără un anume interes strategic la 140 de ani de la nașterea sculptorului Brâncuși, se vrea acum a fi un duet conceptual artistic surprins într-o relație complementară, încărcată referențial cu diverse reprezentări identitare ale unui program artistic identificabil. Totul e o convenție în structura căreia își află locul lucrări de factură lirică descrise plastic cu minuțiozitate de adevărat orfevrier, dar și imagini modelate minimalist, abandonate unei esențializări filtrate cu vigoare și autenticitate implicită. O anume stare urmărită în datele ei figurative, încărcată cu amintiri și nu lipsită de melancolie, încearcă să reconfirme portretul și personajele într-un scenariu îndrăzneț, cu o viziune nouă asupra spațiului convențional supus și el unor noi redimensionări estetice. Cu identitatea rămasă nealterată de timp, inocența personajelor belle époque tulbură astăzi cotidianul retușat și el nu fără abilități boeme și ușor teribiliste. Strada mare oferă posterității valori și idealuri certificate de un trecut legitimat istoric. Readus în actualitate, demersul acesta cultural apare ca o justificare estetică a ceea ce încercăm să definim artistic în concordanță cu performanțele ideologice ale timpului pe care-l petrecem ușor defazat față de parcursul lui cotidian. Între oglinzi, această imagerie de curte semnifică regretul unor vremi încă nedelimitate explicit, limbajul artistic al sculptorului depunând singur mărturie despre o realitate încă slab conturată estetic.
Ansamblul expozițional aflat în armonie simultană cu proporțiile spațiilor susținute simbolic și de cele câteva zeci de tablouri pe care noi i le-am desenat din prietenie, aflate și ele în sumarul Muzeului, dezvăluie cu inteligență o lume plăsmuită cu emoție bine temperată, cu muncă susținută și cu farmec interior. Totul e o pledoarie în favoarea canonului universal al unei sculpturi ideale capabilă să emane simultan și adevărul imaginii perfecte, dar și frumusețea inefabilă a unei realități intrinseci. Urmare acestui nou ecleraj compus astfel de artist, cu siguranță vom ține seama de acum înainte de efortul lui nobil de implicare arhitecturală, perspectiva monumentală fiind aceia sub exercițiul căreia va trebui și noi să ne situăm.
În proximitatea unei sculpturi de Paul Popescu ești plăcut surprins cu câtă discreție pare a se integra între traiectoriile luminii naturale, urmărind mereu un dialog cromatic familiarizat deja cu celelalte entități plastice așezate împrejurul ei. Ordinea cosmică este singura modalitate de a-i contextualiza Lucrarea, compoziția în sine radiind armonii aurorale, premeditând impactul cu eventualele subtilități abstracte subsumate cu bună știință secțiunii de aur.
În lumina exuberantă a unei dimineți ideale, suprapunerile cromatice revendicate de perfecțiunea unică a gestului artistic par a fi umbrele diafane ale unor boabe de rouă așternute efemer sub lumina sugerând transparența marmorei de o spectaculozitate dumnezeiască. Pare că avem parte încă o dată de inefabil în dozaje exclusiviste.
Pentru Paul Popescu, artist cu o activitate expozițională și curatorială impresionantă, sculptura monumentală este asemenea unui măr așezat într-o catedrală, cum o sugerează compoziția monumentală Fruct, cioplită în piatră și aflată în Centrul civic al municipiului Râmnicu Vâlcea. În același timp, actul creației sculpturale este unul temerar, ce rupe zăgazuri asemenea unui fluviu, așa cum sugerează compoziția monumentală realizată de sculptor, în travertin, și intitulată Poarta apelor, aflată în centrul orașului Târgu Jiu.
Universul sculptural imaginat și realizat de Paul Popescu, în cei douăzeci și cinci de ani de la debut, este construit pe câteva mari cicluri, unele dintre ele concepute în urmă cu aproape două decenii, cum ar fi cel al zborului, fluturelui, al maternității sau cel al inevitabilei despărțiri [...]. Toate acestea le-am rememorat și retrăit cu prilejul expoziției personale a artistului, deschisă la sfârșitul anului 2011, la împlinirea vârstei de 50 de ani, la Muzeul de Artă din Târgu Jiu și intitulată ”18 pietre.”
Prezența în București a sculptorului Paul Popescu este o pată de culoare foarte izbutită într-un peisaj cenușiu, cu iz de mahala bucureșteană. Sculptorul este autentic, curajos, unul dintre ultimii artiști care îndrăznesc, nu să intre în competiție cu Brâncuși, ci să șlefuiască, să dea marmurei aspectul translucid... Sunt câteva lucrări de excepţie în expoziţie. De altfel, Paul Popescu este şi autorul unor proiecte de anvergură. Abia aştept să văd la Râmnicu Vâlcea versiunea sculptată a statuii din bronz a zeiței Isis, înaltă de 16 metri, care va da prestanță și prestigiu orașului... Îl felicit pentru ceea ce a realizat și sper să îl aprecieze și gorjenii la adevărata sa valoare!
Aflat la plenitudinea capacităţii creatoare, sculptorul Paul Popescu se exercită într-o formulă artistică imediat observabilă în felul de a fi întreţinută de resursele originalităţii şi de importanţa pe care acestea o prezintă. Sculptura pe care o realizează, dacă nu este tocmai o despărţire de postmodernism, sigur este o pertinentă întoarcere la virtuţile de permanenţă ale respectivului gen artistic, pentru care arată şi propensiune şi capacitate. Acest lucru se citeşte cu evidenţă din faptul că volumetriile ivite se prezintă întâi ca rezultat al simţirii de material şi de formă din care apoi decurg în mod natural şi bogat conţinuturile şi însuşirile comunicării artistice.
Paul Popescu afirmă de la lucrare la lucrare linia subţire, tăioasă şi fină a înălţării, o înălţare care taie, care despică spaţiul în care se află precum o pană blocul de piatră, de marmură, într-o carieră. Şi, totuşi, reuşeşte ca această linie să o facă maleabilă, elastică precum firele de iarbă. Păsările, fluturii, peştii, aricii care îi împrumută motivele par să nu iasă din daltă şi ciocan, par să iasă din mângâierea mâinii tocmai pentru că volumetriile din marmură cresc precum firele de iarbă, precum tulpiniţele fragede. Vietăţile trec prin albul marmurei figurând o înălţare săgetată şi identificându-se cu această trecere fugară, fulgerată prin lumina lumii.
Este găsită mereu în marmură transparenţa formelor, translucidul volumetric care ştie să se bucure de şansa luminii şi o lasă cu bucurie să alunece, să le străbată şi să treacă mai departe în infinitul din care au venit. Materialul găzduieşte aceste înălţări albe cu bună ştiinţă că ele sunt, de fapt, păsări mai pure că sunt apariţii mai imponderabile decât îngerii. Albe şi transparente, diafane şi delicate, desemnează suflete din marmură, respiraţii, suflări ; elegante şi stilate, fine şi rafinate îşi prezintă eleganţa într-un adevărat balet aerian. Precum nişte balerine din eter, descoperă o nebănuită feminitate a marmurei până la o voluptate vecină cu savorile degustării, întoarsă cu faţa spre cardinalul de natură platonică.
Formele beneficiază de un decupaj volumetric net, de contururi sigure, de muchii ascuţite şi trec prin aer precum lama unui cuţit. Dar este păstrată referinţa şi este necesară, în realizare, asemănarea. Îndelunga prelucrare, şlefuirea, finisarea înfiorată de obsesia perfecţinii nu abandonează amintirea realului, ci doar o asigură prin căutarea celei mai expresive forme. Nu esenţializează motivul, ci îi perfecţionează şi rafinează forma, felul de a fi şi de a se prezenta ca identitate. Forma adusă în varianta ei cea mai elegantă este, în fond, forma din real transformată după forma din minte. Si, în mod neaşteptat, forma din minte urmăreşte şi oferă în primul rând valorile tactile ale motivelor. Abia după aceea motivele se tensionează şi se întind conform elanului lăuntric îşi profilează elansarea în funcţie de avântul interior care le armează şi le animă. Asemenea apariţii, asemenea păsări de vis îşi caută înseşi esența şi raţiunea de a fi într-adâncă aspiraţie transfiguratoare, corespondentă metamorfozei care se impune ca fiind legea fundamentală a lumii.
Predomină ca temă, Păsările, care, de regulă sunt surprinse în elan, tocmai încep să se avânte spre înalt, tocmai se află la un început de zbor, de zbor mai mult ca dorinţă, ca reflex al unei chemări. Prin întreaga lor profilare exprimă forţa iniţială a elanului, dorinţa irepresibilă a desprinderii. Deocamdată încă se sprijină pe pământ si seamănă cu nişte corole, mai mult forme ale luminii, ale înfloririi. Totuşi, sprijinul pe sol le permite exerciţii de viteză, le permite să îmbrace forme cerute de marile spaţii ale văzduhului. Iau forma săgeţii şi chiar săgetează aerul dens impregnat cu mirosul pământului. În atari situaţii aripile par, mai degrabă, două scuturi ascuţite împotriva vectorilor luminii. Par ezitante, apele încă de roua dimineţilor din imediateţea vegetală. Dar profilează, încă de aici, de jos, amplitudinea maiestoasă a zborurilor cu aripile desfăcute şi nemişcate din tăriile înălţimilor. Trăiesc o elegantă presimţire a planării. Fluturii, încremeniţi în albul pur al marmurei, par încă nedumeriţi, cumva pufoşi, cumva pudraţi de polenul nocturn, cumva încă umectaţi de somnolenţa nopţilor trecute. În timp ce Peştii îşi prezintă şi ei densitatea albă, impasibilă şi alunecoasă. Aricii, închişi în aşteptare, pândesc momentul unic al deschiderii şi dialogului. Mica prinţesă povesteşte şi ea ceva despre visele albe, ample ale plecărilor şi ale rămânerilor din lumea de cleştar a marmurei, după cum Zborul , starea care înfioară şi mişcă toate fiinţele şi lucrurile posibil să fie găsite în depărtările de marmură, se transformă lin şi deplin în treptele ordonate, sigure ale unei spirale urcând ca o scară, cu toată fineţea.
Paul Popescu, un sculptor cu har, un creator autentic.
Lucrarea domnului Paul Popescu, cu titlul Sculptura și volumetriile ei diafane are meritul de a ne atrage atenția asupra unor contraste care locuiesc foarte bine împreună în sculptura monumentală în piatră, în marmură, mai exact, și anume fragilitatea, transparența, transluciditatea alături de duritatea, masivitatea și mineralitatea ei […] Se dorește să fie o mărturisire a unui crez artistic în sculptură, mai precis în genul de sculptură ce stă sub semnul volumetriilor diafane și totodată o incursiune în istorie, la originile acestei arte… Apreciem sinceritatea cu care autorul ne dezvăluie afinitatea față de formele diafane de manifestare a materiei, forme care l-au impresionat din copilărie și care îi vor determina creația, imaginarul său fiind hrănit de forme diafane din natură. Lucrarea în ansamblul ei este dominată de o viziune romantică.
Observăm buna documentare întreprinsă de artist pentru a face o incursiune în mitologie. Astfel el descrie, definește și explică principalele motive care apar în opera sa printr-un discurs axat pe simbol. In Sculptura și volumetriile ei diafane [...] apreciem identificarea surselor creației artistului. Recunoaște ca moment de maximă dezvoltare a volumetriilor diafane barocul de unde se revendică. Face un studiu laborios asupra operei lui Constantin Brâncuși considerând-o arhetip al sculpturii contemporane. Sculptor cu vocație de monumentalist, participă și organizează simpozioane de sculptură. A realizat sculpturi monumentale de for public, lucrări importante, dinamice și masive care determină spațiul arhitectural unde se manifesta deplin. În sculptura mică de interior apare importanța și intimitatea detaliului, a suprafeței dar păstrează caracterul monumental.
Sculptorul depășește problemele tehnice ca posibilitatea limitată de transpunere, rezistența redusă a pietrei pentru a obține transluciditatea și lumina marmurei, puritatea și aerodinamismul formei folosind tehnici tradiționale, dar mai cu seamă noile tehnologii stăpânite deopotrivă. Reușește să obțină dintr-un material, prin definiție greu, o formă dinamică, ascendentă, diafană.
Așteptăm în continuare o vedere deschisă asupra legăturii indestructibile, a cărei importanță artistul o mărturisește și o practică, legătura dintre tehnologiile vechi și noi cu limbajul sculpturii și cu conceptul, o operă remarcabilă, un crez artistic și o scriere bine documentată științific.
Paul I. Popescu deține tehnica si poezia cea mai delicată și rafinată în aceeași vreme, respectând cu strictețe acel percept grecesc potrivit căruia, în tehnică trebuie să "vizualizăm, să decelăm, în aceeași instanță, arta și meșteșugul, concepșia, ideea și elaborarea-travaliul".
În lumea sa, Paul I. Popescu preia acea esență epifanică a pietrei, a lemnului, și chiar a metalelor, urmând "gândurile materialelor" creând viziuni de o atât de serafică poezie, încât se apropie de splendoarea prețioasă a bijuteriilor.